“Dacă nu putem să ne cunoaştem, ce Dumnezeu să ascultăm unii de la alţii?”

Tic Petroşel

Tic Petroşel este genul de artist care te lasă cu gura căscată din două silabe. Un simandicos haios, priceput la vorbe şi un entertainer de nota 10.

Am avut marea plăcere de-al întâlni de curând pe unul din cei mai interesanţi artişti mioritici, un om mustind de energie şi plăcere de-a cânta, dar mai ales, un om de-a cărui companie nu te poti sătura niciodată.

Pe scurt, periplul muzical al lui Tic Petroşel, întins pe 29 de ani:

Laborator: 1979-1981 (Tic Petroşel, Romeo Unga, Sandu Dimitrescu, Iolanda Koszty)
Catharsis: 1981-1983 (Mircea Rusu, Tic Petroşel, Sandu Dimitrescu)
Colaborare: 1981 Zoia Alecu, Sandu Dimitrescu, Tic Petroşel
Gong: 1983-1985 (Tic Petroşel, Sorin Sfârlea, Radu Cartianu, “Purache”)
Sens: 1985-1988 (Sandu Dimitrescu, Tic Petroşel, Silviu Anton, Adrian Tănase, Vali Andreescu)
Pro Musica: 1988 (discul Rockul baroc)
Solo: albumul Altădată (1998) şi proiectul Brumariada (2005) – colaborare cu pianista Marlene Hristea

Maggie May: N-am apucat să te-ascult foarte mult. Am văzut filmările de la Eliad cu Brumariada, apoi am ascultat Nu-ncăpem, de care m-am îndrăgostit imediat, după care mi-am dorit să ne-ntâlnim să facem un interviu. Dă-mi câteva repere biografice.

Tic Petroşel: Din Bucureşti sunt, născut în ‘58, în secolul trecut, am cântat în mii de trupe… Am început cu LABORATOR împreună cu Sandu Dimitrescu, în ’80. Pe vremea aia cântam… Păpuşarul.

MM: Doamne, ce mişto e! Mi-a adus aminte de piesa lui Doru Stănculescu, Circul.

TP: Da, da, da. George Ţărnea, poetul, era în mare vogă atunci. Păpuşarul e de pe volumul Drumul domnului de rouă. Eram foarte apropiati de Ţărnea şi am scris cred că 3 sau 4 piese după textele lui, pe urmă ne-am potolit şi am intrat într-o ecuaţie cu Zoia Alecu, cu care ne-am întâlnit în ’81 la Costineşti, apoi cu Compact şi Mircea Rusu.

MM: Dar Laboratorul a fost prima-ncercare?

TP: Da, Laborator a fost prima trupă, în liceu, cu mine, Sandu, Iolanda şi Romeo. Ne-am întâlnit la o instituţie care se chema „Tehnic Club”. La Festivalul „Baladele Dunării” din Galaţi, am luat Marele Premiu în ‘80. Atunci i-am cunoscut pe Zoia Alecu şi Doru Stănculescu, care erau în juriu. Am cântat apoi în CATHARSIS cu Mircea Rusu… de jale şi de dor, te durea capul. Şi într-adevăr, Mircea Rusu cântă şi acum, dar eu dac-aş fi în locul lui, asta aş face în continuare. Cânta un fel de Phil Collins, înţelegi?

MM: Phil Collins progresiv sau Phil Collins pop?

TP: Nu, Phil Collins cu Genesis. Ai ascultat Wind & Wuthering?

MM: Am ascultat Foxtrot, albumul acela progresiv.

TP: Nu, nu ăsta.

MM: Ce aţi înregistrat cu Laborator?

TP: Am înregistrat Bufonul [n.r. Bufonul apare pe albumul Altădată), nu cântat de Laborator, dar e aceeaşi piesă. Se chema aşa după Philippide, care ne arăta cam care este soarta artistului în lume. Frumos. Şi cântam cu violoncele, cu viori.

MM: Cu Catharsis a rămas înregistrat ceva?

TP: Înregistrat nimic, dar a rămas numele. Nu era moda înregistrărilor, nici nu prea puteai să intri pe radio. La radio am cântat cu trupa SENS, în care eram cu Sandu, Vali, Adrian Tănase, care are degetele mici şi cânta la chitară într-un mod senzaţional. Pe vremea aia Tănase era iubit de Adrian Ilie, care îi spunea: „Tănase, vino să-ţi pup mâinile, trăi-ţi-ar familia”! Pe bune, Tănase trasa nişte minuni la chitară. Cu Catharsis am terminat-o în ’83, cand a plecat Mircea Rusu la Serbările Scânteii Tineretului, un fel de replică la Cenaclul Flacăra.

MM: Ce era diferit?

TP: Poetul. La Flacăra era Păunescu, iar la Serbările Scânteii Tineretului era Lucian Avramescu. La vremea aceea ei împărţeau lumea, nu, n-o-mpărţeau, o tranşau, o măcelăreau...

MM: Faţă de publicul de la Flacăra, câţi veneau la Serbările Scânteii?

TP: Cam aceeaşi chestie, când pleca Flacăra, venea Scânteia, dar nu era nici de amploarea Cenaclului, nici de forţa lui Păunescu. Dacă Flacăra mergea la Sala Sporturilor, o umplea şi dădeau şi pe dinafară, la Serbarile Scânteii venea jumate de sală. A urmat trupa GONG, cu chitaristul Sfârlea. Cel mai mare succes l-am avut cu piesa Racii, scrisă de un prieten bun, care făcea texte aberante şi publicul gusta foarte tare chestia asta, pentru că nu prea aveai ce asculta.

Apoi a fost trupa SENS, primul în trupă a fost Romeo Unga, dar a plecat înainte ca să se întâmple toate lucrurile bune. Trupa Sens a început în iarna lui ‘85, iar eu am venit în ‘86. Succesul a durat până în ’88, când am plecat la Pro Musica. Am scos Rockul baroc, discul ăla cu Christian Podratzky la bass, Vasile Mitică Dolga la percuţii, Bujor Grigore Hariga chitară, Ilie Stepan la chitară double six, Stefan Iczedi la clape, Daniel Fischer la xilofon şi fratele lui Marcel Pavel, Gigi Pavel, un trompetist minunat. Asta a fost cea mai proastă afacere din viaţa noastră, pentru că cei de la Pro Musica erau în Timişoara, iar noi eram la Bucureşti. Am făcut cu ei un singur disc.

MM: La Brumaru cum ai ajuns?

TP: De poeziile lui Brumaru m-am apucat acum 5 ani. Am avut la Iaşi un spectacol cu BRUMARIADA, unde nu ne-am întâlnit, dar am făcut rost, cu mare greutate, de numărul lui de telefon. El e prins în lumea lui de literaţi... în orice caz, Iaşiul este o zonă excepţională, cu filozofi, scriitori, excentrici... De exemplu, cu Luca Piţu e dileală mare; e un intelectual, franţuzit, înghiţibil şi rău… loveşte în toată lumea, este, cum să spun, spuma spumelor vârfurilor Rarăului. Scrie eseuri în care loveste în toată lumea, îi calcă pe toţi în picioare. Deci foarte, foarte frumos. Luca Piţu e un filosof, uite, e un fel de Pleşu, mai adevărat, mai trăitor. Trebuie citit Luca Piţu.

MM: Cum recomanzi Brumariada? De ce să vină lumea să asculte piesele?

TP: Păi, pentru că n-a mai văzut aşa ceva.

MM: Ce-o să vadă? Ce-o să simtă?

TP: O să simtă România, cu ţigănia ei cu tot, cu…

MM: Mahala?

TP: Cu mahalaua ei, cu Tănase, cu mahalaua lui Miron Radu Paraschivescu, cu mahalaua lui Gabriel Liiceanu, cu Orient, cu…

MM: Cu Pena Corcoduşa?

TP: Da, frumos, uite şi Mateiu Caragiale se poate fără probleme; plus că mergem încolo către Edit Piaf, Juliette Greco, Aznavour, în partea aceea e o combinaţie foarte veselă. Şi-i frumos...

MM: Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt ca să descrii Brumariada, care ar fi acela?

TP: La Boheme.

MM: Unde găseşti graniţa dintre poezia pură şi patetism?

TP: Sunt doi termeni care se pot alătura cu foarte mare greutate şi cu forţa, până la urmă. Poezia pură este la Homer, iar patetismul îl văd la Patapievici. Eu n-aş lega nici măcar forţat patetismul cu poezia.

MM: Cu poezia de niciun fel?

TP: Fii atentă, poezia pură… Să-ţi dau exemplu de poezie cristal… Mopete, al lui Ivănescu… uite poezie pură, Mopete îşi plimba câinele de aer. Pe timpul lui Ceauşescu, Ivănescu scria despre un personaj, Mopete, care ieşea pe stradă şi îşi plimba câinele de aer. De ce? Ca să enerveze Securitatea, proletcultismul. Poezia pură este…

MM: Poezia care te face să tresari, faţă de poezia despre care zici că e… prea dulce.

TP: Fii atentă: “Femeie, deci fereastră, mânecă sunând aşii prin care se aruncă râzând sinucigaşii”. Ştii a cui este?

MM: Nu.

TP: A lui Dinescu, din Teroarea bunului simţ. Asta e poezie. Pe Dinescu, nu ştiu, îl iubesc şi nu-l iubesc; da-l iubesc, e băiat frumos, poet frumos, iar poezia pură se leagă şi de poetul frumos. Şi de Stănescu. Stănescu a fost poetul frumos, a fost Făt-Frumosul poeziei pure. Da mă, uite mă… Stănescu e poezia pură românească. Stănescu spune aşa, că omul are cinci degete pentru a putea prinde absolutul din lucruri. Deci nu mă mai interesează nimic dupa asta, înţelegi?

MM: Foarte tare!

TP: Super tare Stănescu.

MM: Cum percepi segmentul de 18-28 de ani din punct de vedere al receptării şi al simţirii poeziei? Cum crezi că tinerii ar simţi Brumariada? Diferit faţă de tine?

TP. Bine-nţeles că diferit. Noi creăm într-un spaţiu cultural şi într-un anumit timp. Poetul… ce-am scos eu din el, sunt creaţii din '80, din vremea ceauşistă, deci pe capul lui vine şi Ceauşescu şi Iliescu şi Băsescu, toată lumea se amestecă acolo, iar el scrie ce simte în timpul respectiv. Eu vin peste 10 ani, iau din ce-a scris el atunci şi trec pe la mine, eu, care am văzut şi Cu mâinile curate şi Psycho, apoi ce-am citit, pe cine-am cunoscut, pe cine-am iubit, cine m-a iubit şi masina care m-a călcat, toate chestiile astea intră şi…

MM: Se distilează în ceva.

TP: Aşa. Şi eu iau de-acolo şi cern, iar ce rămâne zic că este creaţie. Bun… asa zice şi poetul, aşa zice şi cantautorul şi publicul… Publicul trăieste într-o lume în care-i vede şi pe Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu şi citeste, merge şi pe Internet şi îl vede şi pe Bon Jovi… deci toate chestiile astea sunt amestecate…

MM: Dacă am face un test pe nişte tineri şi le-am da cate-o telecomandă, câţi crezi că s-ar opri din zapat văzându-te cu Brumariada? Când ei au de ales intre MTV, VH1, AC/DC, dance topless? Câţi crezi că s-ar opri la tine zicând: “Wow, aici e ceva”? S-ar opri dacă ar auzi un fragment, o secundă?

TP: Dacă ar auzi da, dar dacă numai ar vedea, nu. Dacă ar auzi 10 secunde, da, pentru că orchestraţia este deosebită. Foarte multă lume din muzică vine şi se uită la pianista mea [n.r. Marlene Hristea] să vadă dacă ea mişcă din degete sau este un disc. Şi Minghiat vine la fiecare spectacol şi se uită: “Băi, nu mă păcăliţi aicea, e pe bune ce faceţi aicea, nu?”. Fata asta are în ea Ucraina, are Rusia aia…

MM: Dramatismul…

TP: Da, chestia aia, “Aaaaau, mă duc şi beau şi după aia mă omoooor”. Esenin, prin episodul cu doamna Duncan, uneşte două mari culturi, cea rusească şi cea americană. Dansatoarea Isadora Duncan vine la Moscova în turneu, se îndrăgosteşte Esenin de ea într-un mare fel. Ea nu ştia ruseşte, el nu ştia americăneşte. Amândoi îşi iau profesor, ea de rusă, el de americăneşte şi urmează o iubire din aia turbată, până când ea moare, sugrumată de fularul prins în roata maşinii…

O poveste senzaţională, de un romantism şi un tragism cumplit. Esenin, frăţioare, ce poet! Şi ce iubire, ce nenorocire, ce frumuseţe de dragoste între cultura americană şi cea rusească. Excepţional! Şi aicea vin artiştii. De ce s-ar fi oprit Duncan la Esenin şi Esenin la Duncan? Niciodată nu s-ar fi oprit zapând. Au putut să se cunoască. Dacă nu putem să ne cunoaştem, ce Dumnezeu să ascultăm unii de la alţii?

MM: Da… Cum comentezi difuzarea muzicii pe Internet şi dacă difuzarea muzicii în online e mai importantă decât câştigurile din drepturile de autor?

TP: Important este să ai mijloace să te exprimi, cât mai universal cu putinţă. Adică Internetul mă interesează mai tare decât scena de la Sala Palatului, unde încap 4.000 de oameni. Important este ca ideea mea, creaţia mea, să fie împrăştiată cât mai mult. Cineva din Toronto nu o sa vină să ne vadă în România la Sala Palatului, dar dacă o îi placă, şi lui şi vecinului, va zice: “Nu îl chemăm pe ăsta să cânte la Casa de Cultura din Toronto?”. După mine, cel mai important este ca tu să ai acces la lume şi lumea la tine.

MM: Mă interesează foarte mult povestea piesei Nu-ncăpem.

TP: Poezia este scrisă de Aurel Baranga, a scris în timpul comunismului, Mielul turbat, Şeful sectorului suflete, d-astea. El parcă are un singur volum de versuri, în rest doar proză, teatru, articole. El cred că nu-ncăpea în lada aia a comuniştilor. De fapt, poezia asta e despre omul care citeşte, scrie, se duce şi la peşte şi la fabrică, să-şi câştige pâinea şi care atunci când vine acasă, vrea să se ducă şi la teatru, dar vede doar o piesă despre comunişti, despre cincinal… Mielul Turbat al lui Baranga şi nu vede Bertolt Brecht, nu ascultă un Mozart la Filarmonică, pentru ca vin marii compozitori comunişti şi zic că “Nu avem Mozart, tăticule, că acum este o eră nouă, trăim altceva”.

Acolo nu-ncăpeam, ne închideau televizorul şi lumina, nu puteam să ascultăm decât radio cu baterii şi cine mai avea o carte prin casă aprindea lumânarea şi citea. Cărţi găseai, filosofie era pe toate drumurile, romane, Pacepa, dar nu puteai să le citeşti, pentru că nu aveai lumină. Mai erau unii care aveau video, vedeam şi noi filme cu bătăi, karate, era naşpa, noi mai ieşeam din treaba asta, mergeam pe scenă, eram microbii care cream informaţie… În 1988, la Timişoara, am participat la prima demonstraţie împotriva lui Ceauşescu din România, am fost foarte mândru de chestia asta. Şi bancurile cu Ceauşescu…

Cristi Minculescu îl imita pe Ceauşescu într-un mare fel, chiar pe scenă. Veneau securiştii şi spuneau: „Măi, ce v-au făcut? Lasă-l dracu, ce n-aveti mă? Uite, băutură aveţi, mâncare aveţi, aţi venit să cântaţi!” Nu era nici mâncare, nici băutură, în rest la ora 7 se închidea tot… Ieşeau ăştia pe scenă şi spuneau nişte poveşti şi sala, „Aaaaaaaaaa, jos tiranul”!

Deci de-asta nu încăpeam nici noi, nici autorul, iar după 15 ani, nici eu. Interesant e că acum nici voi nu-ncăpeţi, ceea ce înseamnă că încătuşarea a rămas aceeaşi… Am schimbat regimul, însă cam tot Securitatea, cam tot Miliţia, cam tot ei stau acolo şi fac, pentru că dacă la aceasta oră o poezie de acum 30 de ani încă este actuală, înseamnă că n-am schimbat regimul, că nevoia a ramas aceeaşi, de-aceea o caută cineva.

MM: Ce planuri de viitor ai? Cu Brumariada ce vrei să faci mai departe?

TP: Vreau să pun pe Internet piesa Insulele Caroline. E pe versurile lui Brumaru, scrise acum 8 ani de zile şi sunt foarte actuale. Îţi dai seama ce viziune a avut poetul asta? Da’ şi eu, care am preluat poezia. Vreau să orchestrez Brumariada, apoi să mai scot o piesă, Buba, buba noastra, a naţiunii române.

Asta trebuie să facă artistul, să fie implicat, să fie acolo, să trăiască în lumea aia, să zică: “Frate, ne doare!” sau “Frate, iubim!”. Dar să zică, asta e treaba lui, să zică!

Mulţumim Tic Petroşel pentru acest interviu.

Tic Petroşel – Insulele Caroline